Trăiri

Stătea acolo cu un pahar de vin în mână,privindu-l.Mereu stătea în aceelași loc.El îi cânta la chitară,degetele se jucau pe corzi iar ea nu mai auzea cuvintele.Doar sunetul chitării și degetele acelea care o înnebuneau.Știa atât bine cum puteau să o scoată din minți doar cu o simplă atingere,fină,delicată care trezea toți fluturii din stomac sau puternică,atotstăpânitoare care o făcea să se simtă atât de mică și fragilă,să ardă ca o văpaie.
 Gândurile o luau razna,pierdea controlul,ar fi vrut să-i arunce chitara aia și să-l cheme lângă ea.Dar nu...era atât de dulce așteptarea,agonia asta o tulbura plăcut.Minutele ardeau de parcă cineva i-ar fi turnat cu pâlnia,nerăbdarea în sânge.Îi plăcea să facă dragoste cu ochii,cu zâmbetul irezistibil,cu cuvintele.Și să amâne cât mai mult momentul.Era un rău care-i făcea bine,un fel de masochism.
  Ar fi dorit să prelungească la nesfârșit începutul,să nu treacă niciodată de el.Și cel mai mult iubea lipsa finalității.

După final,mai urmează ceva?Vraja se rupe,necunoscutul devine din ce în ce mai cunoscut,misterul dispare ,totul se transformă în rutină.Dispar fluturii,flacăra nu mai rămâne la fel de vie,trebuie întreținută cumva de amândoi.Știa bine ce urmează după,amorul începe să capete o nuanță conjugală.
  Dar ea era aici,acum.Nu o interesa realitatea și nici că nu va exista un ''după''.Realitatea era atunci când rămânea singură,când clipele de extaz se spulberau,Când sângele nu-i mai năvălea prin vene,când privirea lui n-o mai ardea.Realitatea se consuma într-un timp în care nu exista o unitate de măsură,era un mare gol și cam atât.

Prea multe tăceri,prea multe cuvinte nespuse,ce să faci cu o iubire neconsumată,rămasă adânc în trupuri,cui îi mai este de folos?